Biblioteca Națională a României oferă utilizatorilor săi 14 mari săli de lectură, 6 săli de conferințe, un auditoriu cu 400 de locuri, 30.000 de metri pătrați de colecții de cărți și 15.000 de metri pătrați de spații multifuncționale pentru expoziții, audiții, librării și cafenele. Citiți mai multe despre istoria bibliotecii pe bucharest1.one.
Fondarea celei mai mari biblioteci din București
Istoria actualei Biblioteci Naționale a României începe pe 15 octombrie 1836, când, la Eforia Școalelor, s-a emis un ordin pentru înființarea primei mari biblioteci publice din București. Aceasta avea să devină prima bibliotecă națională a românilor, pe baza Colegiului Sfântul Sava, un prestigios institut de învățământ.
Pentru a construi colecția bibliotecii Sfântul Sava, Eforia Școalelor a inițiat o acțiune grandioasă, necesară pentru a aduna publicații periodice, exemplare obligatorii, fonduri pentru achiziții și donații. S-au adunat aproximativ 7 mii de opere științifice și literare. Personalitățile culturale din cele trei principate au donat numeroase lucrări proprii acestei instituții.
Publicul a avut acces la fondurile bibliotecii din iunie 1838, după ce s-au adunat aproximativ 10.000 de volume. Toate cărțile și documentele erau studiate doar în sălile de lectură. Încă de la fondare, nu se permitea împrumutul la domiciliu, pentru a preveni deteriorarea cărților și a documentelor.
Tot în 1836, Iosif Genilie a publicat primul volum al catalogului general al bibliotecii. Primul bibliotecar al Bibliotecii Naționale a fost profesorul G. Ioanid, iar conservatorul cărților – profesorul Nicolae Nanovici. La opt ani de la deschidere, biblioteca deținea deja 14.000 de volume.
Biblioteca Centrală de Stat
În 1861, Biblioteca Națională a fost mutată într-o nouă clădire a Universității din București, iar în 1864, conform Regulamentului privind bibliotecile publice emis de Nicolae Crețulescu, a fost redenumită Biblioteca Centrală de Stat. Până în 1901, ea a funcționat ca principala bibliotecă națională. O schimbare neașteptată a avut loc între 27–28 martie 1901, când Senatul și Adunarea Deputaților au votat desființarea Bibliotecii Centrale de Stat și transferarea activelor acesteia Academiei Române. I-au fost transferate și funcțiile speciale.
Doar după 54 de ani, autoritățile au realizat importanța existenței unei Biblioteci Naționale, astfel că instituția a fost reînființată. Între 1955–1957, Biblioteca Centrală de Stat a ocupat o clădire închiriată în Palatul Justiției.
După cutremurul din martie 1977, s-a discutat pentru prima dată despre construirea unei noi clădiri pentru Biblioteca Națională. Construcția a avut loc în cele din urmă, iar biblioteca a fost deschisă în iunie 1990. Înainte de deschidere, instituția a fost din nou redenumită, devenind Biblioteca Națională a României.
După decenii de tulburări, a început o nouă etapă în viața instituției. Fondul național de bibliotecă a fost creat prin unificarea colecțiilor altor biblioteci renumite: Biblioteca Ateneului Român, Biblioteca I.C. Brătianu, Colecția Fundației Mihail Kogălniceanu, Colecția Saint-Georges și altele. Biblioteca Națională are, de atunci, două filiale: Biblioteca Batthyaneum în Alba Iulia și Biblioteca Franceză Omnia din Craiova.
Memoria poporului român
Până în secolul al XIX-lea, bibliotecile serveau un număr restrâns de cercetători, clerici sau laici și familii din clasele superioare. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a deschis o nouă etapă în viața bibliotecilor, ducând la crearea unor mari biblioteci publice — de la cele naționale până la cele municipale. În secolul al XIX-lea, democratizarea societății europene a determinat înființarea bibliotecilor publice în așezările urbane și rurale și dezvoltarea bibliotecilor școlare, pe măsură ce educația s-a deschis pentru noi categorii sociale. Din a doua jumătate a secolului XX, au fost înființate și alte tipuri de biblioteci: de masă — pentru utilizare generală, și specializate, în special științifico-tehnice — pentru scopuri specifice.
De-a lungul timpului, Biblioteca Națională a României a devenit cunoscută ca memoria poporului român. Rolul său principal este de a aduna, păstra și transmite generațiilor viitoare orice formă de moștenire editorială și culturală a poporului român. Biblioteca Națională este o instituție ce polarizează multiple interese intelectuale ale diferitelor structuri sociale datorită colecțiilor sale, în special caracterului lor enciclopedic.
Oficiul dispune de un depozit tranzitoriu (cărți și publicații periodice destinate schimburilor). La începutul anului financiar, oficiul primește un buget pentru achiziționarea cărților necesare schimburilor internaționale. Mărimea bugetului este factorul principal în stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea colecțiilor de cărți străine achiziționate prin schimburi internaționale. Parteneriatele includ 80 de țări prin biblioteci naționale, biblioteci ale academiilor, biblioteci universitare, biblioteci publice și biblioteci specializate.
Pentru a păstra memoria națională a românilor, Biblioteca Națională are misiunea specială de a căuta, achiziționa și include în colecțiile sale ediții de tip românesc, ale căror teme vizează cultura și civilizația poporului român.